Foaie verde lemn din jar
Mult mi-e sufletul amar
Că s-o dus ficior în munte
Cu oile ne păscute
Și l-o prins furtună mare
De-mi da iama în mioare
Curgeau norii în șuvoaie
Cărau râuri la mioare
Și-alerga un ciobănel
Să le prindă, vai de el!
Apele învolburate
L-au dus cu ele departe,
Nu l-a mai văzut nici luna
Și nici nu i se mai vede urma
Strânge Doamne Ceresc Tată
Apa de pe lume, toată
Și o du pe la câmpie
Unde-i secetă pe glie
Și o du la Marea mare
Să nu mai care mioare
E semn că lumea nu mai vrea
Să fie ne luată-n seamă,
Și ar avea de spus ceva.
Părerologi și influenceri
Dau buzna prin fereastra ta
Să îți arate cum se face
Ce ai făcut tu altcumva.
Afoni, Mitici și Paparude
Te-atacă fără de egal
Sperând în sinea lor obscură
Că ai fi doar un ”papagal”.
La bâlci cu voi, figuri meschine!
Nu mai vreau azi să vă citesc.
Am să aleg o carte bună,
Ca viața să nu-mi irosesc.
Mira Popovici – 15.01.2021
Vis
Eram la parastasul lui Tataie. Vară, cald. În camera cea mai răcoroasă din
casă, familie mare la masă, fii și nepoți depunând amintiri despre bătrânul dus dintre noi de fix un an. Mamaie robotea întruna.
Scaunul destinat ei nici nu fusese atins. Mergea mereu să aducă preparate de la
bucătărie și să mai completeze cu pâine la masă, sau cu vin. Observ că Mamaie
tocmai plecase într-un astfel de periplu, să fie aproape 5 minute și aud din
camera de la stradă un au! scurt. Mă ridic repede și mă îndrept către camera
unde mamaie era prăvălită într-o mână, jos pe podea, iar pe ușa care dădea spre
stradă, văd cum aleargă un băiat de vreo 15-16 ani. Mă uit în jos la Mamaie, mă uit apoi spre ușă și mă opresc să o ridic, spunându-i plină de
indignare: Mă duc eu după el imediat! Mamaie cu ochii blânzi, ridicați înspre
mine îmi zice stins: Lasă-l mamă, ce atâta caz pentru zece lei?
O ridic și dau să ies pe ușa pe care tânărul tocmai o zbughise, dar mă încâlcesc cam două secunde, cu mâinile în perdelele puse în ușă pentru îndepărtarea muștelor, după care îmi iau avânt în stradă, în speranța că-l mai prind. Tânărul avea un avans de aproximativ 200 de metri când decide să traverseze drumul de țară pietruit colțuros.
Ajung la locul unde traversase si mi se dezvăluie în față o casă mare, cu o terasă îngustă, pe care tocmai se cățăra fugarul. Anevoios să urci pe terasă. Erau doar două trepte, săpate în piatră, la o distanță considerabilă pe înălțime. Urc cu un pic de efort și în terasă găsesc băiatul urmărit stând drept, cu ambele mâini sprijinite de spătarul înalt al unui scaun din lemn, pe care se afla un băiat, cam de aceeași vârstă cu el, dar cu fața albă ca o coală de hârtie. Ținea strâns la piept, un penar din lemn. Mă uit la cei doi și smulg penarul din mâna tânărului vizibil foarte bolnav si-l deschid. În fața ochilor îmi apare bancnota de 10 lei, pe care aveam să aflu mai târziu de la Mamaie, că intenționase să o dăruiască unui nepoțel mai mic să-și cumpere bomboane.
Băiatul care dăruise banii celui bolnav se uita la mine ca
un soldat cu misiunea îndeplinită, iar eu am dus ochii în pământ, rușinată,
pentru că abia atunci am înțeles circumstanțele lui.
Nu judecați pe alții prea ușor, nu-i judecați deloc, așa este înțelept, pentru că nu le cunoașteți circumstanțele.
