Un întâi de an nou

Cât de mult din imaginarul nostru se află deja în realitatea lumii actuale? Există această posibilitate a coexistenței unui univers intersectat de un altul cu o evoluție simetrică cu gândul uman?

Împingem în prim plan reflexia neputințelor noastre și ne facem că trecem cu vederea bunătatea, empatia, compasiunea, deși, în adâncul nostru am tânjit după ele cu disperare, în anii purității noastre de început. Maturitatea răutăților noastre  ne imunizează la frumos și bine și cască hăul neiertării de sine și al abdicării în fața idealului pierdut. Ce frumoși am putea fi, dar... 

Doină de Jale

Foaie verde lemn din jar

Mult mi-e sufletul amar

Că s-o dus ficior în munte

Cu oile ne păscute

Și l-o prins furtună mare

De-mi da iama în mioare

Curgeau norii în șuvoaie

Cărau râuri la mioare

Și-alerga un ciobănel

Să le prindă, vai de el!

 

Apele învolburate

L-au dus cu ele departe,

Nu l-a mai văzut nici luna

Și nici nu i se mai vede urma

 

Strânge Doamne Ceresc Tată

Apa de pe lume, toată

Și o du pe la câmpie

Unde-i secetă pe glie

Și o du la Marea mare

Să nu mai care mioare

Adevărul Prizonier

Prinde secunda de adevăr și pune-o în lanțuri,

Să nu mai plece măcar astăzi de la noi.

Pun visul meu cel vechi la pălărie

Și amintirile ce năvălesc șuvoi.

Cât de puțin aveam, și-aveam o lume!
Cât de puternici ne simțeam, în gând!
Puteam să ne-agățăm de bolta cenușie
Și leagăne să atârnăm de ea, râzând.

Dar vântul nu adie azi, nici mâine...
Nu ne e scris să atârnăm de cer.
Eliberează-mi adevărul care doare
Și uită că a fost o clipă prizonier.
Mira Popovici – București – 06.05.2020

CIRCUL CU PAPAGALI

E așa o forfotă nebună,

E semn că lumea nu mai vrea

Să fie ne luată-n seamă,

Și ar avea de spus ceva.

Părerologi și influenceri

Dau buzna prin fereastra ta

Să îți arate cum se face

Ce ai făcut tu altcumva.

Afoni, Mitici și Paparude

Te-atacă fără de egal

Sperând în sinea lor obscură

Că ai fi doar un ”papagal”.

La bâlci cu voi, figuri meschine!

Nu mai vreau azi să vă citesc.

Am să aleg o carte bună,

Ca viața să nu-mi irosesc.

Mira Popovici – 15.01.2021

VIS

 

Vis

Eram la parastasul lui Tataie. Vară, cald. În camera cea mai răcoroasă din casă, familie mare la masă, fii și nepoți depunând amintiri despre bătrânul dus dintre noi de fix un an. Mamaie robotea întruna. Scaunul destinat ei nici nu fusese atins. Mergea mereu să aducă preparate de la bucătărie și să mai completeze cu pâine la masă, sau cu vin. Observ că Mamaie tocmai plecase într-un astfel de periplu, să fie aproape 5 minute și aud din camera de la stradă un au! scurt. Mă ridic repede și mă îndrept către camera unde mamaie era prăvălită într-o mână, jos pe podea, iar pe ușa care dădea spre stradă, văd cum aleargă un băiat de vreo 15-16 ani. Mă uit în jos la Mamaie, mă uit apoi spre ușă și mă opresc să o ridic, spunându-i plină de indignare: Mă duc eu după el imediat! Mamaie cu ochii blânzi, ridicați înspre mine îmi zice stins: Lasă-l mamă, ce atâta caz pentru zece lei? 

O ridic și dau să ies pe ușa pe care tânărul tocmai o zbughise, dar mă încâlcesc cam două secunde, cu mâinile în perdelele puse în ușă pentru îndepărtarea muștelor, după care îmi iau avânt în stradă, în speranța că-l mai prind. Tânărul avea un avans de aproximativ 200 de metri când decide să traverseze drumul de țară pietruit colțuros.

Ajung la locul unde traversase si mi se dezvăluie în față o casă mare, cu o terasă îngustă, pe care tocmai se cățăra fugarul. Anevoios să urci pe terasă. Erau doar două trepte, săpate în piatră, la o distanță considerabilă pe înălțime. Urc cu un pic de efort și în terasă găsesc băiatul urmărit stând drept, cu ambele mâini sprijinite de spătarul înalt al unui scaun din lemn, pe care se afla un băiat, cam de aceeași vârstă cu el, dar cu fața albă ca o coală de hârtie. Ținea strâns la piept, un penar din lemn. Mă uit la cei doi și smulg penarul din mâna tânărului vizibil foarte bolnav si-l deschid. În fața ochilor îmi apare bancnota de 10 lei, pe care aveam să aflu mai târziu de la Mamaie, că intenționase să o dăruiască unui nepoțel mai mic să-și cumpere bomboane.

Băiatul care dăruise banii celui bolnav se uita la mine ca un soldat cu misiunea îndeplinită, iar eu am dus ochii în pământ, rușinată, pentru că abia atunci am înțeles circumstanțele lui.

Nu judecați pe alții prea ușor, nu-i judecați deloc, așa este înțelept, pentru că nu le cunoașteți circumstanțele.

Lui Eminescu

În amintirea unui genial român, Mihai Eminescu!

Lui Eminescu

De ziua ta, poet mister,

Se scutură și norii de cojoace.

Ce mai e nou la voi în cer?

C-aici, la noi, e tot mai scumpă o pace.

Nu te-am uitat definitiv,

Doar unii, tot ca ăia din gazetă,

Nu ostenesc de-atât amar de ani

Să joace țara asta la ruletă.

De ziua ta poet pribeag,

Am să aprind o mică lumânare,

Și-am să citesc un vers curat,

În amintirea veșnică a Dumitale.

Mira Popovici - 15.01.2019

Tango

Tango
Ea, se rupe de la mijloc
Și plutește-n vântul toamnei.
El, strivit de o botină,
O aşteaptă în tăcere.
Ea îi cade lin în brațe,
El tresaltă de plăcere.
Doar un vreasc
Și-o frunză moartă,
În cădere.

Mira Popovici - 28/10/2018

Amintire a ceea ce nu ești

Amintire a ceea ce nu ești

Am râs ca o rază din soare,
Am plâns cu un strop de rubin.
Mi-ai prins sufletul în iubire
Și nu mi-ai mai fost un străin.
Te ceri și rămâi o himeră,
Sau poate că eu am greșit,
Împingi la o evidentă galeră,
Și sufletul mi-a ostenit.
L-aș pune în cui pentr-o vreme,
L-aș cerne în litere mici,
L-aș da împrumut pe himere, l-aș pierde,
Doar ca să fii tu aici. 

Mira Popovici - Bucuresti - 16/10/2018

 - la Castelul Peleş, Sinaia.

Plouă viață

Plouă viață

De trei zile plouă viață,
Peste verde șters și stâncă.
Mă trezi de dimineață,
Glasul ploii înfipt în tâmplă.
Curg șuvoaiele în jgheaburi,
Ceru-n mantia sa tristă
Îmi aruncă prin fereastră
Picături pe o revistă.
L-am certat un pic în gând
Deși știu că nu m-aude
Și ridic cu mare grijă
Pagina, să nu se ude.
Țintuită în draperia
Ploii gri, de catifea,
Mă învăluie din cană,
Abur dulce de cafea.
Veşnicie-i ploaia asta
Și eu stau ca împietrită
În tabloul în care plouă
Peste iarba îngălbenită. - Mira Popovici - 28.06.2018

Arhanghel

Arhanghel

Aripi largi, din borangic,
Mijlocul, pâine de casă,
Scoasă iute de pe vatră
Ca să lumineze o masă.

Ocrotit-ai trup și case,
Îmbrăcat-ai mândre fete,
Și sumanul lui Moș Tase
Tot făcut de aste spete.

De aripile-ți învelite,
Au trecut prin iarnă sănii,
Prin nămeții de prin crânguri
Către casa cu mătănii.

Acolo sta, frânt, pe masă,
Trupul tău ce-aștepta-n tihnă,
Să ajungă înzăpeziții,
La ospăț și la odihnă.

Stai uitat într-o firidă.
Locul azi ți-l mai găsești,
După atât de multă trudă,
Doar în cartea cu povești.

Trist și ne găsindu-ți rostul,
Azi te vezi uitat de lume,
Aripile-ți sunt uscate,
Trupul ars ca un tăciune.

Lumea asta fără tine,
Către haos se îndreaptă.
Te-a avut și i-a fost bine,
Iar acum, e o lume moartă. - Mira Popovici - 20.06.2018

 - cu Valentin Petru Beca Art.

Sfios și trist

Sfios și trist

Întorci sfios fața privirii mele,
Am regăsit un zâmbet stins,
Mi-ar fi plăcut să fi rămas scânteie,
Cu jarul din priviri aprins.
Ai anii vârstei lui Icar
Și ca și el te-ndeamnă zborul,
Cu aripile din cleștar
Poți, dacă vrei, străpunge norul.
Curaj! Azi te-am simțit stingher,
Stiu că veneai de la drum lung,
Ascuns de noapte ca-n ungher,
Nu am sperat c-am să te-ajung.
Dar am făcut un pas, și iată,
Obrazul meu de-al tău lipit,
Ai ezitat pentr-o secundă,
De parcă te-am înlănțuit.
Nu suntem noi aici de față,
Și totuși suntem într-un gând,
Întindem aripi lungi, de gheață,
Fără să scoatem un cuvânt.
Îngân ceva ce nu țin minte,
Tu spui ceva, ca drept răspuns,
O regăsire prin cuvinte,
Un freamăt care n-a apus.
Te mai zăresc încă o dată.
Zâmbeşti, aștepți, și mă retrag,
Ce trist, dar ce frumos iți vine,
Atunci când îmi zâmbești cu drag. - Mira Popovici - 14.06.2018

Plouă în noi

Mira Popovici - Autor a distribuit o fotografie.

9 mai 2018 · 

Plouă în noi și tună a gând năpraznic,
Ne fulgeră iubirea pe din două.
Azi am udat ogorul fericirii,
Cu ale iubirii boabe mici de rouă.

Am avut grijă să pun mir de suflet
În fiecare mică lăcrimioară.
Am presărat sămânța regăsirii,
Rugându-mă să crească, nu să piară.

Cad stropi plăpânzi ce-or să ne scalde veacul
Și bălți de dor mă încalță pân' la gleznă

Ai pus mantaua gri să nu-ți atingă zborul,
Ți-ai luat umbrela și dispari în beznă.

Fugi de potop nebun de sentimente,
Alergi de ploaia deasă de săruturi,
Te strig si vocea-mi ți se pare trăsnet,
Zefir ți se părea la începuturi - Mira Popovici - 27.04.2018

Timpul

Timpul

Se sparge gândul meu de-un val
Și tu clipești mărunt din pleoape.
Umblăm de mână pe un mal,
Două stafii, două epave.
Te ții de mâna mea, bizar,
Ai vrea să te salveze parcă,
Dar faci un pas în mare iar,
Eu, un pescar fără de barcă.
De ce-mi tot spui că nu ai vreme,
Când timpul gâdilă în talpă?
Eu l-am închis într-o clepsidră
Și-l port la gât prin lumea largă.

Mira Popovici - 05.08.2018

La ce bun un ”La revedere”?

La ce bun un la revedere
Când știm că suntem strâns legați?

La ce bun să-ți mai plâng uitarea,
Când anii ne sunt numărați?

La ce bun să ne spunem viața,
Sau sufletul, sau visul drag,
Când tu ai lumea la rever
Și Universul tot, în prag?

Brodezi armuri din clipe mute
Cu-n fir din gândul călător.
Aș răstigni fără tăgadă,
Uitarea ta și-a tuturor. 
Mira Popovici - 26.04.2018

Dimineață la Rucăr

Încâlcit în vârf de brad

Stă un nor din vată albă.
Dinspre miazăzi se-aude
Un vag sunet de talangă.

Două pălării ca neaua,
Ies vioaie din fâneață,
Iar o gâză se dă huța,
Atârnând de-un fir de ață.

Mândru foc, nevoie mare,
Cântă pe un gard vecin,
Un cocoş în strai de gală,
Într-un ton de clavecin.

În întreaga "armonie"
Din poiata omului
Își începe o găină
Propaganda oului.

Parcă-n ciudă-mi face o rață,
Măcănind a dezacord.
Într-o așa dimineață,
Poți să faci atac de cord.

Nu e mult și cerul tună.
Când întorc ochii ocol,
Dinspre munte, negri humă,
Norii se ciocnesc domol.

Și ca din senin coboară,
Repezită și zglobie,
O ploaie deasă de vară,
Ca o manta cenușie.

Nu se mai aude musca.
Nu mai mișcă nici un plisc.
Toată lumea stă să treacă,
Din ogradă înspre pisc.

Cum se arată altă rază,
Cum se pun iar pe concert,
Vrei nu vrei, îţi începi ziua
Și pui ouăle la fiert. :) 

Mira Popovici - 18.07.2018

Rugă

Doamne, câte cerni cu noi!
Și speranțe și nevoi
Și iubiri și nepăsare, 
Ură, boală, alinare.
Când în duh curat ne înmoi,
Când în foc si jar ne-ndoi.

Fă-ne o Cale și ne iartă
Că se surpă lumea toată,
Suntem slabi și răi și tonți,
Iartă-ne dacă mai poți.
Și întoarce a Ta față
Să dai Lumii o speranță!

Dacă noi nu suntem vii,
Fă ceva pentru copii.
Îndreaptă Tu ce-am greșit,
Când pe drum ne-am rătăcit,
Fă-i să fie truditori
Și de semeni iubitori.

Învață-i ca să gândească
Și să nu se mai smintească.
Să nu taie, să nu fure,
Să nu mintă sau să-njure,
Să iubească și să ierte,
Pe cei săraci să nu-i certe.

Poate ei Te-or onora
Și Pămantul or salva.
Fie cum e vrerea Ta!
Amin! 
Mira Popovici - 22.03.2018

Umbre

De-ai plecat în lumea largă
și-ai lăsat plugu-n rugină,
cine ți-o mai paște turma, 
Gheorghe?

Noaptea sigur o să vină.
Și cum bine știm cu toții,
noaptea ne atacă hoții.

Hai acasă măi băiete,
Lasă a dorului plecare,
Vino! Mama te așteaptă,
Tata arde nerăbdare.

Fără vești, cu gânduri sumbre,
Stau la poartă, două umbre.
- Mira Popovici - 20/10/2017

Secretele Armoniei

Auto distructivi până la capăt.
Deși nu îmi doresc sa încep axiomatic, despre omul modern și cât de ”defect” a ajuns, realitatea refuză să mă contrazică.
Odată cu emanciparea, nu am învățat nimic bun, sau refuzăm să vedem calea cu flori și pomi pe margine și iubim tot mai mult calea cu beton și sticlă. La ce ne-o mai trebui și sticla, că oricum doar beton mai putem vedea prin ea și lucrăm numai la lumină artificială?
Ca specie, le-am descoperit și analizat pe toate celelalte de pe planetă dar parcă ne-am dorit să o facem doar pentru a descoperi secretele care le pot distruge și nu pentru a urma exemplele bune pe care le dau, prin conviețuirea în armonie cu natura înconjurătoare din minunatele ecosisteme. Omul a pierdut calea de a se integra într-un astfel de ecosistem non-distructiv.
Mereu ne gândim la alte civilizații din Univers că ne-ar putea ataca, pentru că nu avem alt exemplu decât pe noi înșine și presupunem ca ar trebui sa ne semene. Ce părere bună avem despre noi! Mă întreb de ce și-ar dori alții sa fie ca noi? Albinele nu au împrumutat nimic de la oameni în timpul atâtor mii de ani, dar nici noi de la ele.
Și ele construiesc incinte supraetajate cu căsuțe mici în care muncesc să adune, dar noi am încetat să mai fim un grup care trudește. Am devenit prizonieri ai propriului habitat, unde, de multe ori, nici nu ne mai dorim să ne întoarcem, deși am adunat lucruri. Nu ne mai dorim să ne cunoaștem vecinii, nici nu-i mai salutăm, suntem suspicioși fie și numai pentru că doamna întâlnită în lift la orele dimineții avea o grimasă pe față în loc de zâmbet... Cine știe ce dramă trăiește?
Am devenit superficiali și în modul în care alegem să ne trăim viața, nu numai în a judeca relațiile cu ceilalți. Facem angajamente ca și cum am trăi veșnic și nu ne interesează ce lăsam celor care vin după noi și aici nu mă refer doar la copii și nepoți.
În România nu s-a mai construit nimic excepțional în ultimii ani. Nicio clădire - monument sau operă arhitecturală, pe care, generațiile din viitorul îndepărtat să-și dorească să o viziteze.
Ideal ar fi să începem proiecte extraordinare pentru omenire și în perfectă armonie cu natura înconjurătoare și să-i învățăm pe copii cum să le continuie, iar ei, la rândul lor, să-i învețe pe copiii lor măcar să le păstreze. Sau nu despre asta este Civilizația?

Ei de ce pot? http://www.cunoastelumea.ro/tara-care-nu-are-armata-masinile-nu-se-incuie-iar-energia-e-gratis/

La o vedetă de bâlci

Cu ce te ocupi drăguță
De nu știi din ce-i în jur?
După port nu pari prostuță 
Însă vorba îți iese ”șnur”.
N-ai tu timp de cărţi și artă,
Nu ești tu pentru balet.
Ruj, parfum, o nouă geantă,
O mașină, un valet...
Asta ai lucrat într-una,
Să prostești vreun holteiaș
Să-i confiști toată averea,
Să fii ”Duoamnă” de oraș.
Când vor rugini genunchii
Când nici una n-ai să ai,
Ai să stai să rozi din unghii,
Pe blestemele din Rai. 

Mira Popovici - București/ 21.03.2018

Frison de Toamnă

La ceas de toamnă înfrigurată,
Am să gândesc cu voce tare.
Ce vreți să mai primiți ofrandă
Nebunilor de prin ”bazare”?

Ce să mai dăm din frunze moarte,
Din aripi frânte și nevoi,
Să ostoim nevoia voastră
De a încăleca pe noi?

Să calculăm ce pune, tristă,
Femeia ostenită de la țară,
Într-o tigaie învechită,
De neajunsuri și ocară?

Să calculăm, că bine ziceți,
Cât ați supt voi din munca ei,
Nenorociți, geambași de țară,
Adunătură de mișei!

Roză de toamnă

Toamna mă desface încet,

petală cu petală. 

Mai vine un aprig vânt, 
mai trece o rafală.
Vreau să mă prind de tine,
cu frânghii de lumină,
De-un zid de umeri obosiți,
de depărtări și vină.

Toamnă îmbujorată

Într-un punct autumnal, 
Te-am zărit citind pe frunze
Că nu te iubesc enorm, 
N-are cine să m-acuze.
Te petrec cu ochii minții.
Umbra-ți albă, de mătasă
Imi cutreieră prin gânduri,
Când pășești ușor prin casă.
Mi te-a scos în cale toamna,
Toamna asta îmbujorată,
Și-i rămân pe veci dator,
Pentru-așa boboc de fată.

I se spune Vasile

Mira Popovici - Autor a distribuit o fotografie.

22 noiembrie 2016 · 

I se spune Vasile,

De neam de lângă glie,
Cu părul prună coaptă
Și vestă peste ie
Are în ochi o lume
Și lumea-n ochii lui
Zări lumina vieții
Și calea codrului.
Cu vorba ca un tunet
Cu brațul paloș greu
Sufletul, răni adânci,
din drag de neamul său.
E Om cum se cuvine
Și dascăl și părinte.
Vasile știe Calea,
Dincolo de cuvinte.

Lupii iernii

Mira Popovici - Autor

6 ianuarie 2017 · 

Și ninge și ninge și noaptea-i aproape,
Iar lupii își strigă foamea nebună
Și albul e spumă și cerul se-adună,
Iar noi hibernăm și sperăm în etape.
Dar iată că focul și astăzi ne leagă,
Va ține toti colții departe de oi,
Se vede-n fereastră lumina de lampă
A celor ce-așteaptă s-ajungem și noi.